Expunere de motive

“Nu poţi interzice existenţa unui cuvânt prin Lege, dar poţi emite norme care să „filtreze” utilizarea abuzivă a unor formule”, spunea profesorul George Pruteanu într-un articol publicat la începutul anului 2008.

Şi tot domnia sa făcea o expunere pentru limitarea utilizării cuvântului „rom” şi revenirea la utilizarea secularului „ţigan”. Redau o parte a acestei pledoarii, argumentele conţinute fiind relevante pentru domeniul şi scopul avut în vedere.

<<Cuvântul „rom” este de origine ţigănească. În limba ţigănească înseamnă "om, persoană". Vocabula nu a apărut după 1989 ci, vizibil, după Primul Război Mondial; în perioada interbelică au existat organizaţii şi publicaţii care foloseau, în denumire, cuvîntul rom, în paralel cu altele care-l foloseau pe cel tradiţional, ţigan.

Motivaţia de atunci era similară cu cea invocată după 1990: încercarea de scoatere a etniei de sub incidenţa conotaţiilor peiorative ale cuvîntului ţigan. Nu cred că e o soluţie, pentru că o ameliorare ar fi schimbarea realităţilor, nu a cuvîntului care le denumeşte.
Cum ar fi ca acei români care sunt prost văzuţi în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt "români", ci "daci" sau "vlahi"?!

În ceea ce ne priveşte, ca naţiune, cuvîntul generează confuzie pe plan internaţional. Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere firească (şi justă!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are această particulă: Britania = brit + ania = "ţara briţilor, a englezilor"; Mauretania = maur + (et)ania = "ţara maurilor", deci România = rom + ania = "ţara romilor". E incorect. Se creează o falsă direcţionare.

Nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege, dar poţi emite norme metodologice, în sensul că în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare etc.), termenul de utilizat să fie ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă.

E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu "franse"; spunem nemţilor/germanilor nemţi/germani, nu "doici"; belgienilor belgieni, nu "belj" ş.a.m.d.

Zeci de cărţi referitoare la această etnie, de la Cantemir şi Kogălniceanu până în zilele noastre, cu autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvîntul ţigan; iată doar cîteva pe care le am la îndemînă: Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Ţiganii - între ignorare şi îngrijorare (Elena şi C. Zamfir, 1993), Istoria ţiganilor (L. Cherata, 1994), Ţiganii în istoria româniei (V. Achim, 1998).

În aceeaşi direcţie, ar trebui militat pentru eliminarea senzaţiei de "incorectitudine politică", de "eroare", pe care o au unii vorbitori, care, după ce folosesc cuvîntul natural ţigan, se corijează repede: "pardon, rom!".

Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele comunităţii ţigăneşti (sau/şi, de ce să n-o spunem: problemele create de mulţi din această etnie) nu dispar dacă schimbăm numele. Nu aducem situaţia la zero, n-o răsvirginăm. Ea se rezolvă cu totul altfel: prin educaţie îndîrjită, prin programe iscusite, prin respectul legii.>>

Adăugând la lista profesorului Pruteanu lucrarea Luminiţei Cioabă  „Ghid de conversaţie Român-Ţigănesc”, consider pledoaria încheiată.

Având în vedere expunerea de mai sus, înaintez prezenta propunere legislativă spre dezbatere şi adoptare.

Iniţiator: Deputat Silviu Prigoană

PROIECT DE LEGE 

privind terminologia oficială utilizată pentru etnia ţiganilor